Motto: Faith is empowered potential
Întâlnirea mea cu matematica a fost una drastică. Adulţii din viaţă mea îmi povesteau cu groază că în clasa I va trebui să învăţ tabla înmulţirii. Eram un copil foarte inteligent, dacă e să mă evaluez retrospectiv, aşa că, atitudinea adulţilor nu avea deloc sens. Probabil voiau să fie înţeleşi în suferinţa lor de a fi forţaţi să înveţe tabla înmulţirii.
Întâmplarea face, că în clasa a II-a mama mea s-a îmbolnăvit. Săraca maică-mea se ruga să nu moară până fac eu măcar zece ani. Trăiam într-o groază perpetuă. Îmi muşcăm degetelele şi mă trăgeam de par. Bineînţeles, în ascuns. Reacţiile mele arătau de parcă îmi jeleam mama.
La asta se adauga şi povestea pe care o auzisem prin uşa, cum că mama se îmbolnăvise de când m-am născut eu.
Deci , pe lângă groaza şi frica ce îmi dominau fiecare celulă, se mai adăugase şi vina de a mă fi născut.
Şcoala devenise un calvar. Învăţătoarea mea, o femeie voluptoasă, pe la 35 de ani, tunsă scurt şi înfiptă era recunoscută pentru rezultatele bune pe care le aveau copiii din clasa ei.
Eu, Marina, elevă din clasa a II-a A nu mai aveam rezultate bune. Mi-era frică şi voiam să mor. Aşa cum un copil de opt ani vrea să moară. În tăcere, nevăzut.
Relaţia mea cu un Dumnezeu nemilos se rezuma la rugămintea mea către el(pe atunci mi-l imaginam bărbat) ca toată boala mamei să o pot trăi eu; în mintea mea eu eram responsabilă pentru asta.
Boala era de fapt datorată unui avort ilegal, de pe vremurile întunecate. Eu aveam să aflu despre asta ceva mai târziu.
Nu mă mai puteam concentra. Şcoala devenise copleşitoare. Nu mai reuşeam să-mi termin temele. Dimineaţa învăţătoarea se uita pe caietele de teme şi mâinile îmi transpirau. În stomac mă loveau pumnii fricii. Într-o zi, învăţătoarea îmi spune: “Marina, nu ştii că maică-ta e bolnavă? Nu ţi-e ruşine? De ce nu-ţi faci temele?”
În drumul spre casă am tot lovit o pietricică. O urmăream şi o loveam cu pantoful. Aşa cum mă loveau şi pe mine toate. Pe lângă plopii de lângă calea ferată vedeam unicornii. Se perindau poveşti printre gândurile mele, unde mă puteam ascunde. Din podul imaginaţie mele coborau îngeri. Cu ei îmi plăcea să vorbesc… de Dumnezeu mi-era frică. Era înspăimântător şi pe mine nu mă iubea. Şi nici nu mă voia pe pământ.
Ani de zile am urât matematică. Până în clasa a VI-a. Familia mea se mutase din oraşul natal. Locuiam acum într-un sat în care mă simţeam străină şi singură. Ştiam că nu sunt bună la matematică, numai că doamna Vera reuşise să-mi capteze atenţia. Îşi iubea meseria. Iubea matematică şi găsea modalităţi să o aplice în mai multe domenii precum în poezie, sintaxa, structura textului, design, etc. Nu îmi făceam temele, dar îmi plăceau orele de matematică. La una dintre întrebări am şi ridicat mâna. Profa m-a scos la tablă, dar nu am putut să rezolv toată problema pentru că nu ştiam formulele. Şi profa, dolofană şi şugubeaţă ca o bunica îmi spune: “Marina, văd că te duce mintea, da’ mai trebuie să munceşti! Data viitoare!”
Cuvintele ei erau pline de şarm şi de o tandreţe ironică. Acelea ale unui pedagog experimentat care vede un potenţial şi crede tăcut într-o elevă. Tactul pedagogic cu care se înarmase în atâţia ani îi oferea siguranţa că nu trebuie decât să planteze o sămânţa unde trebuie ca aceasta sa dea roade. O fi fost plantată o sămânţa de ambiţie sau curiozitate? Habar n-am! Ceea ce mi-a schimbat atitudinea a fost faptul că, deşi nu eram o sculptură perfectă, profa a avut încrederea atunci că pot deveni încă una dintre operele sale.
M-am pus astfel cu burta pe matematică. Cu bucurie şi entuziasm. A fost una dintre cele mai frumoase aventuri din copilăria mea. Noaptea visam calcule. Ziua mă plimbam pe laturile formelor geometrice, intrăm înăuntrul piramidelor şi resolvam mistere. Până când profa m-a trimis la olimpiadă. Dificultatea reprezenta acum o provocare pe care abia aşteptam să o întâmpin, nu un chin de care să tot vreau să fug.
Însă, înainte de concurs, a mai existat un episod. Pe vremea aceea începusem să scriu poezii. I le-am dat profei de română. Doamna Vera le-a văzut în cancelarie. A venit cu ele la mine, foarte îngrijorată. Mi-a spus că tristețea asta nu-i sună bine şi că pot să mă îmbolnăvesc. Nu mi-a spus că sufăr de depresie şi anxietate, dar a fost singura care şi-a dat seama de strigătul după ajutor scris în acele poezii infantile, de care, poate, nici eu nu eram conştientă. M-a luat de mâna (avea o mâna dolofană şi caldă) şi mi-a spus că ar trebui să privesc şi spre lucrurile frumoase. M-am simţit iubită şi validată. Întru totul.
Uneri, experienţele de intimitate reală vin de unde nu ne aşteptăm.
De o vreme am observat că emoţiilor le aparţine o ştiinţă aparte şi uneori chiar o logică matematică.
Facem milioane de calcule în viaţă. A estima şi a evalua procesele emoţionale cu măiestrie ţine poate de iscusinţa unor adevăraţi matematicieni. Dacă am reuşit vreodată să “calculez” emoţiile, e posibil să fi învăţat asta de la o adevărată maestra. Iar emoţia principala pe care o simt faţă de dumneaei este cu precădere cea de recunoştinţă: un derivat înălţător al iubirii.
Eu sunt una dintre mulţimea de eleve/elevi pe care i-a avut în grijă doamna profesoară în cei 38 de ani de învăţământ. Toţi cei pe care am avut şansă să-i întâlnesc, îşi aduc aminte cu haz şi mare drag de orele de mate.
Credit foto:
C© 2017 Concord-Carlisle Regional School DistrictWebsite Design and Hosting provided by Sage Island